Evanescent

Evanescent Fortuna huiusce diei

"Nu plecați, căci și aceasta este Grădina Mea."
14/08/2026

"Nu plecați, căci și aceasta este Grădina Mea."

„Lumea nu era construită de mine, dar eu o interpretam, exista și în afara imaginii pe care i-o dădeam eu; însă pentru m...
14/08/2026

„Lumea nu era construită de mine, dar eu o interpretam, exista și în afara imaginii pe care i-o dădeam eu; însă pentru mine numai acea imagine exista; dacă în jurul meu se simte un mare mister pe care nu-l pot descifra, cel mai util şi mai elementar lucru pe care îl am de făcut este de a-l considera născocit de mine. Realitatea în determinantele ei aparent indeterminante nu-mi oferă o explicație plauzibilă a faptului că existăm, că ea însăşi există, şi de aceea este firesc să o doresc imuabilă pentru a o putea analiza ca pe un tablou. Dacă n-aş fi sigură că indiferența se datora cu totul acestui sentiment de stăpînire oarbă, pe temeiul necunoaşterii, aş putea crede, ca tine, că adolescenţa mea întîrziată era un semn de inadaptabilitate, ceea ce este cu desăvîrşire eronat. Am harul sublim al adaptării printr-o atrofiere timpurie a inițiativei. Taina agresivității active, întreprinzătoare, mi-a fost nu ştiu cm interzisă, dar, în neștiința mea, nici nu-mi pare rău. Uneori am chiar impresia că acesta este şi lucrul care-mi dă superioritate morală față de ceilalți. Eu am timp să privesc, să încerc numeroase experiențe de natură strict contemplativă. Și e drept, că am folosit acest avantaj, nu totdeauna intenționat, uneori din instinct, alteori din întîmplare. Pot să cred că astfel am dat o argumentare precisă detașării mele de inevitabila mişcare a lumii, dezinteresului meu față de alții şi faţă de mine – ca element mobil, transformabil, capabil de evoluție, și nu ca o entitate absolută inatacabilă înstrăinării (hai să-i spunem cu ifos) de tot ce mi se adeverea şi mi se impunea cu maximă concretețe. Mişcarea mi s-a părut întotdeauna un sacrilegiu, o impostură şi sînt convinsă că aş dori acum ca staticul să fie singura stare reală a lucrurilor. Oricum, faptele, ca şi oamenii, mi se păreau substanțe prea repede alterabile, cărora un destin sigur le imprimase o mişcare pur mecanică. De ce atunci ar fi trebuit să mă intereseze ei, dacă nu depindeau, ca ființe, decît de o aventură hazardată a unei naşteri hazardate; cm puteam să-i cunosc, dacă li se schimbau de la oră la oră celulele, moleculele, atomii.”
Dana Dumitriu, „Împotriva migrațiilor” (vol. „Migrații”, 1971)

„Tot ce-mi spui este adevărat. Indiferenţa pe care numeşti rezistență la mişcare, la adaptabilitate, ca ℎ𝑜𝑟𝑟𝑜𝑟 𝑓𝑎𝑐𝑡𝑖, m-...
14/08/2026

„Tot ce-mi spui este adevărat. Indiferenţa pe care numeşti rezistență la mişcare, la adaptabilitate, ca ℎ𝑜𝑟𝑟𝑜𝑟 𝑓𝑎𝑐𝑡𝑖, m-a forţat să nu am niciodată bucuria de a trăi simplu şi deci de a iubi. Dar a privi lucrurile, întîmplările cu obiectivitate, cu detaşare, fără a dori să intervii cu ceva în mişcarea lor, nu este o ipostază oarecare, chiar dacă pasivitatea, cm spui tu, înseamnă în exclusivitate conservare. Eu te contrazic şi afirm că afecțiunea nu reuşeşte decît modificarea circumstanţelor, păstrînd încremenită structura adevărată a fenomenelor. Într-o zi, într-o singură zi am înțeles de ce e nevoie să contempli lumea eliberat de sentimente pentru a o înțelege mai bine, mai exact. Îți voi povesti ziua aceea cînd am învăţat că trebuie să privesc atent lucrurile înainte ca ele să mă domine, cînd întîmplările mi-au impus pasivitatea ca pe cea mai firească formă de asceză a subiectivismului. Îți povestesc pentru că numai aşa ai să înțelegi mai bine. S-au împlinit abia trei ani de atunci şi amintirile îmi sînt încă foarte clare. Am avut în acea zi nu numai conştiinţa acestei necesități, ci mi s-a dovedit şi vocația împlinirii ei. Dar mai bine s-o iau de la început. Observam la colegii mei un ciudat dezinteres față de spectacolul evenimentelor, faţă de realitatea spaţială, așa cm există ea, şi un refugiu, o migrație bolnavă în stări, în sentimente. Ne despărțea astfel un cîmp interior peste care era greu de trecut. Fapta, evenimentul, lucrul în sine şi lumea în tot ce are ea real constituiau un domeniu al meu, relațiile, afecțiunile, interdependențele subiective aparțineau celuilalt domeniu, unde ei stăpîneau. Îmi răpea posibilitatea unei integrări solidare nu atît complexul meu de adolescentă întîrziată, cît, mai degrabă, absorbția, magnetismul asprei și fluidei lor existențe imaginare, care mă forța la o rupere definitivă şi energică. Unii mai devreme, alții mai tîrziu realizează smulgerea activă din adolescență, fără a trăi o atît de dramatică încordare și fără ca prin asta să-şi creeze sentimentul unei infernale jene. Socoteam că am vocația unei perpetue vîrste de mijloc, între copilărie și maturitate, din ea trebuia să-mi construiesc un fel de a fi particular, specific. Timpul nu impune din această perspectivă nici o presiune, de aceea nici nu mă interesa atît de mult viitorul. Nu manifestam nici un interes pentru situarea mea subiectivă în obiectivitate, ci numai pentru obiectivitatea în sine. Orice nevoie de anticipare se datorează unei panici de timp, spaimei de infinitul mare sau de infinitul mic, ori tocmai acest lucru, pe care nu-l pot preciza exact, îmi lipsea cu desăvîrşire. Toate se explicau uşor, dacă se pornea de la absoluta încredere pe care o aveam în contemplație. Ştiam că trebuie să înveți să privești, să afli limitele şi adîncimile privirii pe care o poți arunca lumii, pentru că aceasta din urmă va fi un produs al ochiului tău și niciodată ceva mai mult, dar că important este să apropii această realitate optică de realitatea unică, adevărată. Știam, sau bănuiam doar.”
Dana Dumitriu, „Împotriva migrațiilor” (vol. „Migrații”, 1971)

„Cel mai greu mi-a fost să spun poezia, la început nu reuşeam să mi-o aduc aminte deloc, era ceva cu adio, copilărie, ad...
16/07/2026

„Cel mai greu mi-a fost să spun poezia, la început nu reuşeam să mi-o aduc aminte deloc, era ceva cu adio, copilărie, adio, c…, adio, c…, candoare, mi-a suflat doamna, şi dintr-odată eu mi-am amintit, mi-am amintit tot, şi-am zis încă o dată, să se vadă că știu, adio, copilărie, adio, candoare, de-aici încolo nu m-am mai încurcat deloc, toate mamele şi bunicile au început să-şi caute batistele în poşete, mamei nu îi plăcea, mă auzise recitând-o acasă, a zis că ce porcării îi mai învață și pe copiii ăştia la grădiniță, ce, dacă s-a terminat grădinița înseamnă că s-a terminat şi copilăria? Avea dreptate, era o porcărie, într-adevăr, mi se părea şi mie acum, chiar aşa, până azi am fost copil şi de mâine nu mai sunt? Şi deodată mi-am adus aminte de Cri, rămăsese acolo, îi promisesem azi că-l iau şi pe el la serbare, să mă asculte cm recit adio, copilărie, să afle şi el că de-acum sunt fetiță mare, nu mai sunt copil de grădiniță, dar lasă, că ştia el deja, aflase el, era deştept greierele meu, avea glas, nu era mut cm crezusem eu, păcat numai că semăna cu cineva, cu ochii ǎia bulbucaţi şi burta aia mare şi picioarele alea păroase şi subţiri, cm semăna cu cineva, urât mai era, urât.
Când ne-am întors acasă, l-am găsit în fața uşii, lângă preş. Stătea cuminte în cutie şi nu zicea nimic. Tata m-a privit întrebător, bunica a zis las-o, l-a uitat la fetița aia, Mirela, n-o certa şi tu tocmai azi, e o zi specială, doar ai văzut ce frumos a recitat, ne-a emoționat pe toți. L-am luat pe Cri în camera mea şi am băgat cutia sub pat.
În noaptea aceea s-a pornit să cânte, era prima noapte când făcea asta, şi-atunci m-am dat jos şi l-am strivit cu călcâiul, că nu puteam s-adorm.”
Veronica Stănică, „Adio, c…” (vol. „Teoria lucrului bine făcut”, 2025)

„când sunt mai încăpător decât tot întunericul,iau o pâine fierbine.îi scot miezul și mă așez în ea.mă uit de dinăuntru ...
09/07/2026

„când sunt mai încăpător decât tot întunericul,
iau o pâine fierbine.
îi scot miezul și mă așez în ea.

mă uit de dinăuntru la pâine.
ceea ce văd se dezlipește de ceea ce este.

dacă cineva vrea să mă mănânce,
ies din pâine și mă mut în altă parte –

într-un loc fără dinți.

așa că iau o bucată de lemn.
îi scot tot miezul și mă mut înăuntrul lemnului.
ceea ce dezlipește de mine
se amestecă bine cu ceea ce văd.

acolo nu mai am oase.”
Teodor Dună, „locuri blânde” (vol. „obiecte umane”, 2015)

„pentru că zilele sunt prea mari și prea neîncăpătoareși pentru că lucrurile se înalță necruțătoro vreme rămân nemișcat....
09/07/2026

„pentru că zilele sunt prea mari și prea neîncăpătoare
și pentru că lucrurile se înalță necruțător
o vreme rămân nemișcat.

încet, mișcarea își face loc în mine. mâinile
rup bucăți mari de aer și le îndeasă într-o agrafă,
până agrafa străpunge
masa și trece prin lemnul ușii.
(…)
și tot acum: lucrurile mari sunt împinse spre margini
de lucrurile mici
și tot acum: lucrurile mari sunt înghițite de lucrurile mici.

închid ochii și las să se săvârșească lucrarea.
apoi îmi pun paltonul și-mi încep zâmbind plimbarea
printr-o lume cu totul și cu totul
a mea”
Teodor Dună, „lucruri mici” (vol. „obiecte umane”, 2015)

„Unii pelerini lăsaseră pe marginea mormântului smochine uscate, pliculețe de cafea şi un cercel cu piatră albastră. Mar...
09/07/2026

„Unii pelerini lăsaseră pe marginea mormântului smochine uscate, pliculețe de cafea şi un cercel cu piatră albastră. Marginea aia de mormânt a lui Blake s-a cuibărit în sufletul meu. Mă umplea de emoție gestul celor care lăsaseră pliculețe de zahăr, smochine sau cercei. Eu n-aveam nimic la mine. Am decis să trec pe la mormântul lui Blake de câte ori puteam. Mi s-a părut că, în acel moment, la acea întâlnire cu Blake, a fost prezentă şi Srebra. Ca şi cm aş fi fost la mormântul ei. Ca şi cm eu i-aş fi lăsat smochine, zahăr pentru cafea şi un cercel. Şi, într-adevăr, ani de zile, mormântul lui Blake urma să fie înlocuitorul mormântului Srebrei. Doar când aveam să mai pot să stau, sau mai bine zis, să mă întind, pe mormântul ei din Skopje, aveam să uit de acest mormânt al lui Blake din Bunhill Fields, din cimitirul neconformiştilor, al marginalizaților.”
Lidija Dimkovska, „O viață de rezervă” (trad. Octavian Blenchea, 2019)

Foto: Dana Bărbăcioru – lucrarea de licență pictură, expoziția absolvenților UNArte 2026, Căminul Artei
+
Bellu

„Nu ne-a învăţat nimeni păsările şi arbuştiifrumuseţea zborului de albine departe de stup nu ne-a arătat nimeni lumina r...
05/07/2026

„Nu ne-a învăţat nimeni
păsările şi arbuştii

frumuseţea
zborului de albine

departe de stup
nu ne-a arătat nimeni

lumina
reflectată de o pînză de păianjen

nici fluxul graurilor în vie
nu ne-a educat nimeni

să ascultăm în tăcere
să fim singuri

sub clopotul cerului
cu vinişoarele din frunze

cine ne-a arătat
cum înfloreşte ceaţa

şi se desprinde ca bumbacul
în visul unui copil?"
Andrei Doboș, „Lui Maurice" (vol. „Valea rea", 2015)

„Aproape fiecare lucru, fiecare om, fiecare problemă sau eveniment spre care ne îndreptăm curiozitatea este învelit, ca ...
03/07/2026

„Aproape fiecare lucru, fiecare om, fiecare problemă sau eveniment spre care ne îndreptăm curiozitatea este învelit, ca o ceapă, într-o mulțime de foi, care, în pofida transparenței lor încurajatoare de la început, se tot îngroașă ajungînd spre miez – ochii te ustură pe măsură ce înaintezi. De cele mai multe ori, aventura se sfîrșește cu lacrimi. Cînd am aflat că cineva depune din cînd în cînd cîte o garoafă roșie pe lespedea de piatră albă care-i acoperă mormîntul [Danei Dumitriu], am trăit o clipă iluzia de a-i fi surprins o idilă de actualitate asupra căreia, din cine știe ce motiv, păstra discreție. Mai rezonabilă, doamna Dumitriu a clarificat misterul în stilul ei: «O fi vreun simpatiu de-al ei.»
Era adevărat. Într-un fel, Dana și-a continuat surprizele și după moarte. Am descoperit oameni care o iubeau fără ca ea să fi știut și alții care păreau s-o fi iubit mult, dar care ştiuseră să se consoleze. Dar adevărul e că, dacă e foarte greu, în general, să-ți faci o idee cît de cît exactă despre ceva, apoi despre relațiile dintre oameni se poate spune că numai hazardul însuşi îți poate dezvălui vreo fărîmă de adevăr. Dar nu asta m-a interesat, ci modul ei de a trăi după moarte, acea vitalitate neconsumată rămasă în aerul pe care l-a dezlocuit şi sortită să-i țină locul, să-i încălzească umbra.
Cîteodată o visez. Rar. Ultima dată și-a dus un deget la buze zîmbind, rugîndu-mă să tac. Am tăcut? Mă tem că nu; i-am arătat-o Florichii şi, ca în mitul orfic, atunci cînd am întors capul, dispăruse. Dar nici visele nu sînt semnificative şi am ostenit căutîndu-le sensul. Singurul lucru căruia trebuie să-i caut înțelesul este moartea ei. E ultimul mesaj pe care ni l-a transmis şi mă tem că nu l-am descifrat încă. Cheia morții se află în viața ei. Iată de ce mă gîndesc adeseori la viața ei și încerc să desluşesc cîte un episod. Dar observ că aproape mereu mă izbesc de imaginea statică a fotografiilor, că izolez cîte un gest sau cîte o intonație care nu spun îndeajuns ceea ce voiau să spună. Și aproape mereu recurg la ajutorul perfid al literaturii. Căci e comod oarecum, dar şi incomplet să spun aici ceea ce toți cei care au cunoscut-o pot verifica: că avea pielea și ochii femeilor din familia Guermantes şi ezitarea delicată, împinsă pînă la limita suportabilității, a eroinelor lui Henry James; că nuanța întotdeauna la nesfirșit fiecare atitudine, în stilul lui Marcel Proust, dar uneori știa să se autobruscheze, precum eroinele Virginiei Woolf. Dar acest personaj compozit şi fluent pe care-l visez aici trăia pe malurile Dîmboviței, într-un Bucureşti pe care-l iubea şi ale cărui trasee și istorii trecuseră cel puțin o dată prin sîngele său, dîndu-i acea savoare a expresiei neliniştite de sine ce pare să se simtă atît de în largul ei în cîmpia Bărăganului, la porțile Orientului, la adevărații Arnoteni, ca și la un concert din muzică de Bach.”
Tia Șerbănescu, „Femeia din fotografie: jurnal 1987–1989”

„încă o noapte prin 𝔳𝔞𝔰𝔱𝔢𝔩𝔢𝔱𝔢𝔯𝔦𝔱𝔬𝔯𝔦𝔦 𝔞𝔩𝔢 𝔰𝔱𝔲𝔭𝔢𝔣𝔞𝔠ț𝔦𝔢𝔦și ce frumos pare acum orașul cu luminile lui rostogolindu-se pe po...
30/06/2026

„încă o noapte prin 𝔳𝔞𝔰𝔱𝔢𝔩𝔢
𝔱𝔢𝔯𝔦𝔱𝔬𝔯𝔦𝔦 𝔞𝔩𝔢 𝔰𝔱𝔲𝔭𝔢𝔣𝔞𝔠ț𝔦𝔢𝔦
și ce frumos pare acum orașul cu luminile
lui rostogolindu-se pe podea ca pietrele
târâte de valuri
în ultima furtună de vară cu mișcările ei
stroboscopice
invadând străzile

inimă gunoi dus de vânt
spune-mi tu
dacă o să mai găsesc
ceva din toate astea
unde mă duc”
Livia Ștefan, „camera 410. Sunset Boulevard.” (vol. „Thanato Hotel”, 2019)

Address

Bisericani

Website

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Evanescent posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Shortcuts

Share