25/08/2026
Respectul față de salvatorii montani se exprimă, înainte de toate, prin capacitatea statului de a le asigura condițiile necesare pentru a-și face meseria: finanțare stabilă, personal suficient, reguli clare și o salarizare adaptată responsabilității, dificultății și riscurilor asumate. Mulțumirile adresate după intervenții sunt importante, însă adevărata recunoaștere se vede în sprijinul concret și constant acordat celor chemați să intervină.
În prezent, serviciile publice Salvamont sunt finanțate integral din bugetele județelor sau ale autorităților locale, inclusiv în ceea ce privește cheltuielile de personal. Această formulă creează un dezechilibru evident. Județele cu relief montan trebuie să susțină din resurse proprii funcționarea unui serviciu public de urgență necesar prin însăși geografia teritoriului, în timp ce județele fără munți pot direcționa aceleași resurse către alte investiții. Muntele este o resursă importantă pentru România, dar nu ar trebui să devină o penalizare bugetară pentru județele care îl au în administrare.
Normele prevăd că o formație de salvare montană este alcătuită din minimum șase salvatori. Această cifră definește însă structura unei formații, nu capacitatea de a asigura permanența. Pentru respectarea timpului legal de muncă, a repausului, a concediilor și a perioadelor de pregătire, precum și pentru acoperirea eventualelor indisponibilități medicale, sunt necesare aproximativ cinci schimburi complete, respectiv 30 de salvatori montani pentru o singură formație operativă. În județele cu teritorii montane extinse, mai multe masive și intervenții simultane, necesarul este firesc mult mai mare.
La nivel național, gradul de acoperire a necesarului operativ este de numai 17,85%, deși echipele Salvamont au reușit până acum să răspundă tuturor solicitărilor. Acest grad de răspuns de 100% nu demonstrează că personalul este suficient, ci că lipsurile sistemului sunt compensate printr-un efort excepțional al oamenilor. Salvatorii montani sunt chemați frecvent din timpul liber, participă la acțiuni care se prelungesc multe ore și îndeplinesc adesea mai multe roluri și specializări. Voluntarii reprezintă o resursă extrem de valoroasă, dar voluntariatul, prin definiție, nu poate garanta permanența unui serviciu public de urgență.
În aceste condiții, acordarea timpului liber compensatoriu devine aproape imposibilă fără diminuarea capacității de intervenție. Dacă salvatorul primește recuperarea cuvenită, formația rămâne și mai descoperită; dacă nu o primește, munca suplimentară rămâne necompensată. Muntele nu se închide la terminarea programului, iar accidentele nu așteaptă ziua de luni. Este necesară o reglementare clară care să permită plata muncii suplimentare atunci când recuperarea nu poate fi acordată din motive operative.
Pentru aceeași profesie, aceeași răspundere și același nivel de risc trebuie să existe o grilă națională unitară de salarizare. Plafonul actual de cel mult 300 de lei pe lună pentru condiții periculoase sau vătămătoare este unul general, fără o diferențiere reală în funcție de natura și intensitatea riscului. Activitatea administrativă își are rolul și importanța sa, dar nu poate fi evaluată după aceeași măsură cu intervențiile desfășurate noaptea, în avalanșă, pe pereți verticali, în prăpăstii, în ape sau în condiții meteorologice severe. În același timp, salvatorii montani nu beneficiază de un sistem distinct de sporuri, compensații, protecție și beneficii profesionale comparabil cu cel acordat altor categorii de personal medical sau operativ din sistemul de urgență, deși activitatea lor presupune o solicitare fizică majoră, răspundere directă pentru viața oamenilor și expunere permanentă la pericol. Nu solicităm privilegii, ci recunoașterea corectă a unei profesii dificile.
Soluția echitabilă este asigurarea de la bugetul de stat a unei finanțări distincte, stabile și predictibile pentru componenta de personal operativ: salarii, sporuri, plata muncii suplimentare, asigurări și pregătire profesională. Sunt necesare, totodată, o grilă națională unitară, o compensație de risc proporțională cu activitatea desfășurată și reintroducerea salvatorilor montani în categoria personalului pentru care munca suplimentară poate fi plătită atunci când recuperarea nu este posibilă.
Consiliile județene trebuie să își păstreze rolul în organizarea, dotarea și dezvoltarea serviciilor Salvamont, dar nu pot suporta singure întreaga finanțare a unui serviciu care face parte din sistemul național de urgență. Este nevoie de un parteneriat real între administrația centrală și cea locală, nu doar de recunoașterea verbală a importanței acestei activități.
Persoanei care apelează 112 nu i se poate spune că programul s-a încheiat, că salvatorul care ar trebui să plece în misiune se află în recuperare sau că bugetul județului nu permite formarea unei echipe complete. Siguranța cetățenilor trebuie asigurată după aceleași standarde, indiferent de locul în care se produce accidentul. Rezultatele obținute până acum se datorează efortului excepțional al salvatorilor, nu faptului că sistemul dispune de resurse suficiente. A venit momentul ca acest efort să fie susținut printr-un cadru care să permită funcționarea normală, sigură și predictibilă a serviciilor Salvamont.
