26/04/2026
Printre ramuri înflorite și ace de pin care foșnesc a taină, se deschide o lume a contrastelor liniștite. O potecă șerpuiește ușor printre ierburi, ca un fir subțire de gând, ducând spre o biserică singuratică ce veghează asupra satului. De sus, casele par mici și fragile, ca niște amintiri așezate cu grijă între dealuri.
Un copac, pe jumătate mort, pe jumătate înflorit, stă de veghe peste toate, prins între ceea ce a fost și ceea ce renaște. În aer plutește un miros vag de putred, nu ca o umbră grea, ci ca o dovadă că timpul nu iartă, ci transformă.
Și totuși, viața curge mai departe — prin poteca ce invită la drum, prin satul care respiră încet, prin ramurile de pin și florile fragile. Iar biserica, martor tăcut, adună toate aceste fire într-o rugăciune nerostită despre echilibrul dintre sfârșit și început.
