26/05/2016
Îmi plac oamenii... oricât de întunecate sau altruiste le sunt gândurile.
Îmi plac peisajele... oricât de puțin soare le luminează.
Îmi plac poveștile... oricât de triste sau cu „happy-end” se termină ele pentru că ființele și locurile le însuflețesc.
De un an și ceva am început să adun povești și zilnic scriu câte una. Nu au toate sfârșitul dorit dar sunt atât de bucuroasă că am fost părtașă la ele...
___________________________________________________
Era 20 mai și nici nu-mi mai amintesc dacă ploua sau nu, oricum vremea a fost urâtă rău mai toată luna. Urma să fiu pe photographer mode: ON pentru următoarele câteva ore și să încerc să nu deranjez nu-prea-numerosul public plimbându-mă prin sală și căutând lumini și umbre în unghiuri avantajoase. Pe-o parte dintre cei ce aveau să performeze îi văzusem cu vreo două seri înainte însă noutatea pentru mine era reprezentată de artiștii instrumentiști și pe cei de la secțiunea de muzică populară.
A trecut destul de repede prima parte, la fel și a doua, entuziasmul meu datorat Alexandrei (sor`mea Liniște) și lui Mihai (coleg de suferință în cei 4 ani de liceu - îl vedeam pentru prima dată cântând la chitară acompaniat de pian) dispăruse chiar înainte de a vărsa o lacrimă de mândrie pentru fiecare.
După un oarecare moment în care aveam impresia că spectacolul o luase pe repede-nainte și că eram de fapt la o cursă cronometrată, pe scândurile scenei, în fața și mai puținilor spectatori rămași (dragi părinți, bunici, frați și căței veniți să vă susțineți neamurile, rămâneți până la finalul spectacolului pentru că nu v-ar conveni să vedeți cm sala se golește iar pân` la ultimul cântăcios rămâne doar un tată mândru cu o cameră foto în mână și o mamă emoționtă) apar niște straie tradiționale atât de frumos ornate. Erau purtate cu mândrie de cei câțiva românași falnici de originile lor.
Printre ei, un boț de copil cu ochii pătrunzători ascunși în spatele unei perechi de ochelari. Era și deținătorul de drept al microfonului la intrarea în scenă, semn că ea urma să deschidă secțiunea. Eram de-a dreptul fascinată de costumul ei și-mi amintea orarecum de serbările noastre școlare unde vrând-nevrând părinții se dădeau peste cap și făceau rost de costumul ăla, oarecum mixt, unde fota-i din Moldova, ia de pe undeva din Oltenia și cârpa neapărat din Maramu`. În părul prins într-o cosiță stătea semeață o floare roșie, pe-o parte. Ia era, cred eu, din zona Rupea iar fota roșie purta însemnele aceleiași zone. Împletite cu grijă de vreo bunicuță, în picioarele fetei stăteau șosețele de lână pe deasupra cărora erau bine legate opincile.
Totuși, ceea ce mi-a atras cu adevărat atenția era grația și măreția cu care puiul de om pășea pe scenă, oarecum cu respect și în același timp cu reținere. Timiditatea ei nu era decât inocență și bucurie pentru noi însă sufletul ei mic probabil bătea cu emoție la fiecare notă cântată. Stătea pe vârfurile picioarelor și părea că plutește... și să fii tot stat așa până când ceilalți colegi au interpretat piesele, cu același zâmbet plin de inocență pe chip.
Copiii ne învață de cele mai multe ori să evadăm, să fim buni, candizi, să iubim ceva sau pe cineva fără un anume scop ci doar pentru pura-i existență, să fim atenți și receptivi la ce-i în jurul nostru și ne arată cât de frumoasă-i simplitatea.
Să calci la fel de lin și-n viață, copile, căci lumea-i plină de îngeri.
Mulțumesc!
