02/07/2026
Sunt momente în viață când întrebarea „Oare să plec pe Camino?” nu mai are legătură cu o excursie, ci cu tine.
Din discuțiile pe care le-am avut cu oameni de-a lungul timpului, apar câteva semne clare în astfel de momente.
Nu mai e vorba doar de oboseală, ci de o lipsă de iubire de sine care s-a adâncit în timp. Începem să ne tratăm pe noi înșine ca pe ceva secundar, iar viața devine o succesiune de reacții, nu de alegeri.
Apoi apare o fisură în credință. Nu neapărat absența ei, ci pierderea acelui sprijin interior, a sensului care te ține ancorat când lucrurile devin grele.
În același timp, identitatea începe să se dizolve. Funcționezi, răspunzi, livrezi… dar undeva, în fundal, apare întrebarea: „Cine sunt eu, de fapt?”
În punctul ăsta, pentru unii oameni apare chemarea către Camino de Santiago.
Nu ca evadare. Ci ca loc de regăsire.
Nu pleci pentru că vrei ceva nou. Pleci pentru că vechiul mod de a fi în tine nu te mai susține.
