https://www.facebook.com/1795513540721585/

Marius Valentin Turcuman, Bucharest (2026)

25/07/2026

Viitorul aparține celor care învață…..

Noooo… credeam de mult că societatea este divizată. Fie că vorbim despre politică, religie sau alte subiecte de interes major, am învățat că oamenii se despart mult mai ușor în tabere decât se întâlnesc în idei. Acum însă a apărut încă un motiv de dezbinare: tehnologia. Dacă în cazul celorlalte subiecte lucrurile sunt atât de volatile încât rareori merită să încerci să convingi pe cineva, în ceea ce privește tehnologia totul mi se pare mult mai simplu. Ori o înțelegi și alegi să o folosești ca să construiești ceva, ori o privești cu neîncredere și ajungi să spui că este rea, că distruge societatea și că va înlocui oamenii.
Trăim într-o lume împărțită de opiniile „specialiștilor”. Și, sincer, peste tot sunt specialiști. Nu neg că există oameni extrem de competenți și îi respect pe cei care chiar au demonstrat ceva. Dar, pentru mine, un specialist nu este cel care vorbește cel mai mult sau urmează orbește niște reguli trasate de alții, ca un robot. Un specialist este omul care a construit ceva real, care a rezolvat probleme și a lăsat ceva în urmă.
Eu cred că accesul la tehnologie te schimbă. Te face să gândești diferit și, inevitabil, să te comporți diferit. Mă uit la mine. Acum trei sau patru ani eram mult mai naiv. Parcă refuzam să fac ceva care să conteze cu adevărat. Era suficient să semnez condica, să treacă ziua și să spun: „A mai trecut una.”
Astăzi privesc lucrurile complet diferit. Nu mai vreau doar să treacă timpul. Vreau să construiesc ceva. Să las ceva în urmă.Nu cred că tehnologia există pentru a elimina oamenii. Cred că există pentru a îmbunătăți procesele și pentru a le permite oamenilor să facă mai mult, mai bine și mai inteligent. Și mai cred ceva….Mulți dintre cei care astăzi o blamează vor fi, inevitabil, cei care mâine vor întreba: „Cum se face?” Cunosc și eu câteva astfel de „personalități” care critică orice este nou. Este aproape amuzant să vezi cum, după ce resping un lucru luni sau ani la rând, ajung să îl folosească și să ceară ajutor.
Privesc uneori în urmă cu regret. Cu supărare chiar. Mă gândesc că aș fi putut face mai mult, că poate nu am fost văzut atunci când am meritat sau că am pierdut timp prețios. Dar cred și că toate aceste lucruri au avut un rol.Ambiția, încăpățânarea și, uneori, chiar prostia aceea frumoasă de a demonstra că poți, indiferent cât de greu este, nu au fost niciodată despre ceilalți. Au fost despre mine. Despre omul pe care vreau să îl devin. Iar dacă, pe parcurs, reușesc să inspir și pe alții să încerce mai mult, să creadă mai mult și să construiască mai mult, atunci cu atât mai bine…..

17/07/2026

Credeam că am reușit. Dar…

Și totuși, nu simt bucuria pe care credeam că o voi simți.

Simt că am făcut ceva care chiar contează. Am muncit enorm, atât de mult încât, la un moment dat, nu mai era despre obiectiv, ci despre ambiție. Sau poate despre ego. Nici eu nu mai știu. E ciudat. Îmi amintește de tenis. După ce îl bați pe cel mai bun, pentru câteva clipe ești fericit, iar apoi apare liniștea și inevitabil începi să te întrebi ce urmează și care este următoarea provocare.
Poate asta mă enervează cel mai tare, faptul că nu apuc niciodată să mă bucur cu adevărat de ceea ce am realizat, pentru că în loc să mă opresc o clipă și să privesc în urmă, aleg aproape instinctiv următorul obiectiv, încă ceva de învățat, încă ceva de construit și încă un pas pe care simt că trebuie să îl fac.
Iar partea ironică este că mă uit la ce făceam acum cinci luni și îmi dau seama că astăzi aș face exact același lucru mai repede, mai bine și mai inteligent, ceea ce mă face să înțeleg că progresul nu stă doar în rezultat, ci în omul care îl obține.
Și atunci mă întreb cu ce rămâi, de fapt, după ce termini o provocare.
Cred că nu rămâi cu rezultatul, pentru că rezultatul se consumă surprinzător de repede, ci rămâi cu experiența, cu toate nopțile în care ai vrut să renunți și nu ai făcut-o, cu toate momentele în care ai fost obligat să înveți ceva nou și cu toate lucrurile care, fără să îți dai seama, te-au schimbat puțin câte puțin.
Am făcut un lucru despre care nici măcar eu nu eram convins că este posibil. Dar într-o zi mi-am spus simplu: „O fac.”
Nu am pornit la drum căutând aplauze și nici nu am simțit vreodată nevoia de validarea celor din jur, însă pe parcurs am descoperit ceva ce mi se pare mult mai valoros decât orice laudă: atunci când munca este reală și efortul este imposibil de ignorat, chiar și cei care te privesc cu scepticism sau care nu sunt de acord cu tine ajung, măcar pentru o clipă și poate doar în tăcere, să respecte drumul pe care l-ai parcurs, pentru că există rezultate care vorbesc mai puternic decât orice explicație.
Și, privind în urmă, îmi dau seama că cea mai mare victorie nu a fost că am reușit. Cea mai mare victorie a fost că am devenit omul capabil să reușească.
….Poate asta este lecția. Țelurile se schimbă. Satisfacția trece. Dar omul în care te transformi în timpul drumului… acela rămâne….

14/07/2026

Mama...

Poate că nu ne-am înțeles niciodată pe deplin. Poate că au fost prea multe lucruri pe care nici eu nu am știut să ți le spun și prea multe pe care nici tu nu ai știut să mi le arăți altfel decât, uneori, prin fapte. Dar există un adevăr pe care vreau să-l porți cu tine cât vei trăi: dacă într-o zi viața ta ar depinde de tot ce am eu, aș renunța la absolut tot fără să mă gândesc o clipă. Pentru că nimic din ce aș putea avea vreodată nu valorează cât valorezi tu pentru mine, MAMA! Poate că n-am fost copilul care să te îmbrățișeze des, care să-ți spună că te iubește sau care să fie mereu lângă tine atunci când ai fi avut nevoie, dar dragostea mea pentru tine n-a stat niciodată în cuvinte. A stat în liniștea dintre ele, în grijile pe care nu ți le-am spus și în dorința mea de a te ști bine, chiar și atunci când eram departe.... Tu ai fost omul care și-a pus viața pe pauză pentru ca noi să ne putem trăi viața. Ai lăsat în urmă ani, vise, oboseală și bucăți din tine fără să ceri nimic în schimb, iar astăzi îmi dau seama că cea mai mare dovadă de iubire nu este să spui „te iubesc”, ci să-ți dăruiești viața puțin câte puțin, în fiecare zi, pentru oamenii pe care îi iubești. Asta ai făcut tu.... MAMA…De aceea, dacă aș putea să-ți îndeplinesc o singură dorință, n-ar fi să-ți ofer bani, case sau lucruri. Ți-aș dărui timp. Timp să trăiești pentru tine, să râzi fără griji, să pleci unde îți dorești, să stai lângă tata și să vă bucurați unul de celălalt, pentru că voi ați meritat o viață care să fie și a voastră, nu doar a noastră.....Noi, copiii, am crescut. Așa este mersul vieții: copiii pleacă, își caută drumul și își construiesc propria lume. Dar, indiferent câți ani vor trece, indiferent cât de departe mă va duce viața, să nu te îndoiești niciodată de un lucru: dacă vei avea nevoie de mine, voi lăsa totul în urmă și voi veni..... Pentru că, înainte de toate, sunt fiul tău, iar tu vei rămâne, până în ultima mea zi, omul căruia îi datorez tot ceea ce sunt, cu bune și cu rele. Dar știi ceva, mama? După atâția ani, dacă mă opresc o clipă și mă uit înapoi, nu-mi vine în minte nici măcar un lucru rău despre tine. Îmi amintesc doar o mamă care a luptat în fiecare zi, care a pus mereu familia înaintea ei și care a încercat, prin toate puterile și prin toate sacrificiile, să ne fie nouă mai bine, să ne țină uniți și să ne învețe ce înseamnă să fim o FAMILIE.
De aceea, te rog din tot sufletul meu, să nu te învinovățești niciodată pentru ceea ce am ajuns sau pentru alegerile pe care le-am făcut. Fiecare dintre noi și-a scris propria poveste, dar tu ai făcut tot ce putea face o mamă și chiar mai mult de atât. Nimeni, dar absolut nimeni, nu ne-ar fi putut iubi mai mult, nu s-ar fi sacrificat mai mult și nu ar fi făcut mai bine decât ai făcut-o tu. Iar pentru asta, indiferent câți ani vor trece, vei avea toată recunoștința, dragostea și respectul meu. Întotdeauna.....Sper din tot sufletul să apucăm ziua în care vei putea spune, măcar o dată, că ești mândră de mine și de tot ce am reușit. Iar dacă voi ajunge vreodată acolo unde visez, să știi că meritul nu va fi al meu, ci al tău. Va fi meritul unei mame încăpățânate, puternice și neobosite, care n-a renunțat niciodată la copiii ei, chiar și atunci când eu îi dădeam toate motivele să-i fie greu.....Și mai vreau să-ți spun ceva, mama... poate că încă îți faci griji pentru „ce o să zică lumea, ȘTII TU REPLICA”, dar eu am rămas același. Locurile unde nu m-am făcut de „baftă” sunt doar cele în care încă n-am ajuns. Și, culmea, tocmai asta m-a făcut să ajung până aici.....dacă într-o zi nu voi mai apuca să-ți spun toate astea, vreau să știi de pe acum un singur lucru: îți mulțumesc. Pentru viața pe care mi-ai dat-o, pentru omul care am ajuns și pentru toate iubirile pe care le-ai ascuns în gesturi, nu în cuvinte.

Te iubesc, mama. Mai mult decât am știut vreodată să-ți arăt.

Iar dacă Dumnezeu mă va întreba vreodată ce a făcut cel mai frumos pentru mine, răspunsul meu va fi atât de simplu:

Mi-a dat-o pe mama mea.

10/07/2026

Îmi vine în minte o vorbă: **„Asta e ora, locul unde mi-am f.... norocul.”**
Dar, de fapt, nu despre asta este vorba. Dacă mă întreabă cineva care a fost una dintre cele mai inspirate decizii pe care le-am luat în ultimii ani, răspunsul este simplu: să urmez această școală. Nu pentru că te învață toate lucrurile de care ai nevoie în viață. Nu asta este marea ei valoare. Marea valoare este că, dacă îți dorești cu adevărat să faci ceva cu viața ta, școala îți trezește curiozitatea. Iar curiozitatea schimbă oameni. Pe mine m-a făcut să citesc mai mult, să caut răspunsuri, să încerc lucruri noi și să nu mă mai mulțumesc cu ideea că „nu se poate”. De fiecare dată când vedeam ceva interesant, apărea inevitabil întrebarea: **„De ce să nu încerc și eu?”** Privind în urmă, îmi dau seama că evoluția mea nu a început cu un succes. A început cu un simplu **„de ce?”**, iar mai târziu s-a transformat într-un **„pot și eu.”** Cu ce m-a ajutat școala? M-a ajutat să mă educ, să mă depășesc și, poate cel mai important, mi-a oferit șansa să întâlnesc oameni alături de care am crescut. Oameni de la care am avut ce învăța, oameni care m-au provocat să gândesc diferit și care mi-au demonstrat că evoluția este mult mai ușoară atunci când nu mergi singur. Cred că acesta este, de fapt, cel mai mare merit al unei școli: nu doar ceea ce predă, ci oamenii pe care îi aduce împreună. Pune în același loc persoane cu interese comune, cu dorința de a evolua, de a învăța și de a deveni mai bune decât au fost ieri. Într-un astfel de loc, uneori cea mai valoroasă lecție nu vine dintr-un curs, ci dintr-o întrebare bine pusă, dintr-o conversație sau din omul pe care ai avut norocul să-l întâlnești.
Ce urmează? Habar nu am. Dar un lucru este sigur: curiozitatea nu se oprește aici.
Poate că acesta este cel mai valoros lucru cu care plec de aici. Curajul de a pune întrebări, de a spune „nu” atunci când ceva nu mă convinge și de a avea încrederea să spun „da” atunci când cred într-o idee.
Am învățat și să nu mă las impresionat prea ușor. În școala asta am întâlnit oameni cu o inteligență și o cultură impresionante. În loc să mă intimideze, m-au motivat. Mi-au demonstrat că întotdeauna există un nivel mai sus și că merită să continui să înveți.

De aceea știu că drumul nu se termină aici. Diploma este doar finalul unui capitol, nu al curiozității….

25/06/2026

𝐀𝐭𝐥𝐞𝐭𝐢𝐬𝐦, 𝐚𝐬̦𝐚 𝐬̦𝐢?

Nu cunosc în detaliu toate rigorile atletismului și nici nu pretind că sunt un specialist în acest sport. Dar pot vorbi din ceea ce am văzut de-a lungul timpului, din poveștile și imaginile care mi-au rămas. Și de fiecare dată am avut aceeași senzație: un gol tot mai mare, tot mai puțină energie, tot mai puțină lume, tot mai puțină viață în jurul unui sport care altădată aduna respect și emoție. Și inevitabil apare întrebarea: cm s-a ajuns aici? Cum a ajuns atletismul românesc, un sport care a dat țării campioni olimpici și nume uriașe, să pară astăzi că se luptă mai mult cu uitarea decât cu adversarii de pe pistă sau din sectorul de concurs? Răspunsul nu e unul singur, dar toate drumurile duc, în mare parte, spre aceleași probleme: lipsa unei strategii reale, lipsa unei viziuni pe termen lung, investiții insuficiente și o infrastructură care, în multe locuri, a rămas în urmă față de nevoile actuale.
Atletismul românesc trăiește astăzi mai mult din ceea ce a fost decât din ceea ce este. Trăiește din nume care au scris istorie și au ridicat România pe podiumuri olimpice, din generații care au făcut performanță la cel mai înalt nivel și au impus respect în lume. Iolanda Balaș, Lia Manoliu, Mihaela Peneș, Viorica Viscopoleanu, Doina Melinte, Maricica Puică, Anișoara Cușmir-Stanciu, Paula Ivan, Gabriela Szabo, Constantina Diță – toate aceste nume nu sunt doar statistici sau amintiri, ci dovada că acest sport a avut cândva forță, cultură și continuitate.
Și tocmai de aceea contrastul cu prezentul este atât de greu de ignorat. Pentru că astăzi nu mai vorbim doar despre lipsa rezultatelor, ci despre un declin care se vede în tot: în locurile de antrenament, în condițiile oferite sportivilor, în lipsa unei baze solide pentru juniori, în sprijinul care ajunge prea târziu sau deloc și în absența unei direcții clare care să lege trecutul de viitor.
Poate cel mai dureros nu este faptul că nu mai apar campioni, ci faptul că începe să se piardă încet ideea că ei mai pot apărea. Iar când un sport își pierde încrederea în propriul viitor, declinul devine doar o chestiune de timp. Atletismul nu dispare brusc. Se stinge treptat, atunci când nu mai este prioritate, când nu mai este susținut și când nu mai există răbdare pentru construcție reală.
Atletismul românesc nu duce lipsă de istorie, nu duce lipsă de exemple și nu duce lipsă de povești care să inspire. Duce lipsă de continuitate, de grijă și de o reconstrucție reală. Iar până când aceste lucruri nu se schimbă, rămâne doar întrebarea care apasă cel mai tare: cm a fost posibil să avem atât de mult și să ajungem să ne luptăm atât de des cu absența?

19/06/2026

𝐏𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐜𝐚̆ 𝐯𝐢𝐢𝐭𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐧𝐮 𝐦𝐚𝐢 𝐜𝐞𝐫𝐞 𝐝𝐢𝐩𝐥𝐨𝐦𝐞.....𝐜𝐞𝐫𝐞 𝐚𝐝𝐚𝐩𝐭𝐚𝐫𝐞!!!

Citesc peste tot expresii precum „ultimul examen”, „ultima zi din sesiune” sau „ultimul an de facultate”. Mă gândesc că și eu am susținut penultimul examen de la master, iar de acum înainte privesc finalul doar ca pe o formalitate, încheierea unei etape care, fără să îmi dau seama, m-a schimbat mai mult decât mă așteptam. Nici acum nu știu exact cm să definesc această alegere. A fost ambiție? A fost orgoliu? A fost dorința de a demonstra ceva? Sau poate a fost pur și simplu una dintre cele mai inspirate decizii pe care le-am luat. Un lucru este cert: experiența aceasta a reprezentat un adevărat impuls în evoluția mea. Și nu mă refer doar la ceea ce am învățat la cursuri, la proiecte sau la examene, ci mai ales la tot ceea ce am descoperit în afara lor. Oameni, idei, perspective, conversații și experiențe care m-au ajutat să văd lucrurile diferit. Povestea asta cu școala și cu viitorul a fost mereu un subiect sensibil pentru mine. Au existat momente în care m-am întrebat dacă sunt pe drumul potrivit, dacă efortul merită sau dacă timpul investit își va găsi vreodată răsplata. Dar privind în urmă, îmi dau seama că această etapă mi-a oferit mult mai mult decât niște note, examene sau diplome. Mi-a oferit contexte în care să cresc, să greșesc, să învăț și să mă descopăr.Totuși, dacă trag linie și mă uit la felul în care evoluează lumea, îmi este greu să cred că actualul sistem de educație va putea rămâne cu adevărat competitiv în ritmul în care avansează tehnologia.
Sunt două lucruri pe care le observ tot mai des.
*Primul este că facultățile tehnice și programele de master ajung, inevitabil, să rămână în urmă. Tehnologia evoluează într-un ritm atât de accelerat încât ceea ce învățăm astăzi poate deveni irelevant într-un timp foarte scurt. Nu pentru că sistemul nu își dorește să țină pasul, ci pentru că schimbarea este mai rapidă decât capacitatea oricărei instituții de a se adapta.
*Al doilea este discrepanța dintre mediul academic și realitatea din teren. Poți termina studiile cu rezultate excelente, poți avea diplome, certificări și recomandări, însă inevitabil apare aceeași întrebare: „Și acum ce urmează?”. Pentru că, indiferent câte cunoștințe acumulezi, experiența practică, capacitatea de a rezolva probleme reale și adaptabilitatea rămân cele care fac diferența.
Poate că valoarea educației nu mai stă exclusiv în informația pe care o oferă, ci în capacitatea de a-ți construi o bază solidă, un mod de gândire și abilitatea de a învăța continuu. Restul depinde din ce în ce mai mult de inițiativa proprie, de curiozitate, de disciplină și de disponibilitatea de a te adapta unei lumi care se schimbă într-un ritm amețitor. Iar poate cea mai mare dorință a mea este să apuc ziua în care, indiferent că vorbim despre mediul privat sau despre sistemul public, la angajare va conta în primul rând ceea ce știi să faci, nu câte diplome ai adunat. Să conteze capacitatea de a rezolva o problemă, viteza cu care înțelegi un context nou, valoarea pe care o aduci și impactul pe care îl poți avea.Pentru că diplomele pot deschide o ușă, însă competența este cea care te ajută să rămâi în încăpere.

Iar într-o lume în care informația este la un click distanță, poate că adevărata diferență nu va mai fi dată de ceea ce ai memorat, ci de ceea ce ești capabil să construiești cu ceea ce știi.

14/06/2026

𝐎 𝐯𝐢𝐚𝐭̦𝐚̆ 𝐢̂𝐧𝐭𝐫𝐞𝐚𝐠𝐚̆ 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐮𝐧 𝐯𝐢𝐬 𝐧𝐮𝐦𝐢𝐭 𝐑𝐨𝐦𝐚̂𝐧𝐢𝐚

Și, pentru prima dată, „totul” nu mai este doar un cuvânt. Este, poate, cel mai elocvent exemplu de pasiune, credință, sacrificiu și dedicare dusă până la capăt. Mi-aș fi dorit ca și România să fie acolo. Cred că nimeni nu și-ar fi dorit asta mai mult decât el. Când mă gândesc la Mircea Lucescu, îmi vine inevitabil în minte tatuajul lui Nicolae Stanciu: „România, ți-am dat tot și încă puțin.” Dar dacă există un om care a dat cu adevărat tot, atunci acela a fost Mircea Lucescu. Tot ce a avut, tot ce a învățat, tot ce a iubit, a încercat să ofere unei țări care, sincer, nu cred că a înțeles vreodată pe deplin ce a însemnat el cu adevărat. Parcă timpul a trecut prea repede peste numele lui. Lumea uită ușor. Poate este o consecință a educației noastre, poate a incapacității de a conștientiza valoarea oamenilor excepționali cât timp îi avem printre noi. L-am văzut, de multe ori, mai apreciat de alte națiuni decât de propria țară. Mai respectat de adversari decât de cei care ar fi trebuit să îl privească drept un simbol. Astăzi îmi place să cred că, de undeva de sus, are locul său la acest meci. Că privește și zâmbește văzând cm jucători pe care i-a format, i-a crescut și i-a inspirat au ajuns pe cea mai mare scenă. Pentru că dincolo de trofee, statistici și recorduri, aceasta este adevărata moștenire a unui antrenor: oamenii pe care îi lasă în urmă. Mi-ar fi plăcut ca tot ceea ce a însemnat Mircea Lucescu să devină un impuls de încredere și performanță pentru cei rămași. Dar mă întorc mereu la vorbele lui Rică Răducanu: „Mircică, nu avem trupă.”
Și, poate, exact așa a fost.
Nu am avut și poate că nici nu vom avea prea curând „trupa” la care visa. Dar am avut ceva și mai rar: un om aproape obsesiv în dragostea lui pentru performanță, pentru fotbal și pentru ideea că România poate mai mult. De la moartea Regelui Mihai, nu îmi amintesc o altă personalitate română care să fi fost atât de respectată și apreciată dincolo de granițele țării. Dincolo de momentul în care noi, pentru câteva secunde, am realizat că „nea Mircea” nu mai este, am văzut o lume întreagă care l-a plâns sincer. O lume a fotbalului care a înțeles poate mai bine decât noi dimensiunea omului pe care l-am avut.
Nu am fost niciodată un fan al fotbalului turcesc. Și totuși, acum, mi-aș dori să ajungă cât mai departe. Poate pentru că acolo am văzut unul dintre cele mai frumoase gesturi de respect. Modul în care l-au tratat pe nea Mircea la finalul partidei care avea să devină începutul unui sfârșit atât de dureros și, în același timp, atât de emoționant. Adevărata măreție nu stă în trofee…Stă în felul în care oamenii își amintesc de tine când nu mai ești. Iar Mircea Lucescu a reușit ceva ce foarte puțini oameni ating într-o viață: să fie iubit, respectat și plâns de o lume întreagă.

Uneori, Dumnezeu îi cheamă prea devreme pe cei care au dăruit prea mult. Iar Mircea Lucescu a dăruit tot: pasiune, speranță și credința că România poate fi mai bună. ….

13/06/2026

𝐍𝐮 𝐟𝐢𝐞𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐮𝐧𝐜𝐭 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐜𝐚̂𝐬̦𝐭𝐢𝐠𝐚𝐭

Îmi place sportul și cred că asta nu mai este o surpriză pentru nimeni, chiar dacă, privind în urmă cu doar câteva luni, lucrurile nu arătau deloc așa cm mi-aș fi dorit, iar cântarul încă afișa trei cifre, cu un 1 în față, semn că eram departe de versiunea mea de astăzi. Iubesc tenisul, fie că vorbim despre tenis de câmp sau tenis de masă, iar poate cel mai interesant lucru este că nu am avut un antrenor care să mă ia de mână și să mă învețe pas cu pas. Am învățat singur, uitându-mă la alții, observând detalii, încercând să înțeleg mișcările și repetând la nesfârșit până când ceva începea să iasă mai bine. Nu știu dacă a fost cea mai eficientă metodă, dar pentru mine a funcționat, pentru că fiecare progres, oricât de mic, îmi dădea ambiția să continui și să încerc din nou. Mult timp am fost motivat de dorința de a deveni mai bun decât cei care mă băteau. Îmi stabileam mereu același obiectiv: mai bun decât ieri, mai bun decât săptămâna trecută, mai bun decât cel din fața mea. Am alergat după ideea asta ani întregi, până când am realizat că expresia „mai bun” nu înseamnă mare lucru dacă uiți să te bucuri de joc. Atunci am început să înțeleg că sportul nu este doar despre rezultate, ci și despre plăcerea de a fi acolo, pe teren, în momentul respectiv. Nu spun că am reușit pe deplin. Și acum mă enervez când lucrurile nu ies așa cm îmi doresc, și acum sunt momente în care emoțiile mă înving înainte să îmi înving adversarul. Totuși, sportul m-a învățat ceva ce folosesc în fiecare zi: să mă gândesc la următorul pas și să nu rămân blocat în greșeala precedentă. Mereu am avut un plan B, iar dacă îi spun așa nu este pentru că ar fi mai slab decât planul A, ci pur și simplu pentru că litera A este prima în alfabet.
Privind în urmă, am senzația că am pierdut ceva pe drum. Nu doar locuri, ci și o stare. A dispărut peretele în care băteam mingea ore întregi, de dimineața până seara, fără să mă uit la ceas și fără să mă intereseze altceva. Au dispărut multe dintre locurile în care am învățat să mă bucur de lucruri simple, de victoriile mici și de timpul petrecut afară alături de oameni care aveau aceeași pasiune.
Tenisul de masă l-am învățat în fostul Parc 23 August, lângă Arena Națională, iar tenisul de câmp l-am învățat la UNAP, în fața unui perete care pentru majoritatea oamenilor probabil nu însemna nimic. Pentru mine, însă, acel perete a fost primul adversar, primul antrenor și primul profesor. Nu obosea niciodată, nu întârzia niciodată și îmi trimitea mingea înapoi de fiecare dată, indiferent de câte ori greșeam. Am avut mereu tendința de a nu mă prezenta într-un loc până când nu simțeam că sunt pregătit. Dacă aveam impresia că încurc oamenii sau că sunt cel mai slab din grup, preferam să stau deoparte. Încercam singur, învățam singur, greșeam singur și reveneam doar atunci când simțeam că am făcut un pas înainte. Poate nu a fost întotdeauna cea mai bună abordare, dar a fost felul meu de a crește și de a-mi demonstra că pot mai mult decât credeam.
Totuși, în ultimul timp am realizat că această dorință continuă de a avea mai mult, mai repede și mai bine vine și cu un preț. De multe ori nu apuc să mă bucur cu adevărat de ceea ce reușesc. Câștig un meci și mă gândesc imediat la următorul. Trec printr-o etapă importantă din viața mea și, în loc să mă opresc o clipă și să o trăiesc, mă întreb deja ce urmează. Parcă timpul nu mai are timp, iar eu alerg odată cu el.
Cred că aici am greșit cel mai mult. Nu în faptul că am avut ambiție, ci în faptul că uneori am uitat să mă bucur de drum. Am fost atât de concentrat pe următoarea destinație încât am trecut prea repede peste momente care meritau să fie sărbătorite.....Dacă sportul m-a învățat ceva, este că nu fiecare punct trebuie câștigat cu orice preț; uneori trebuie doar să ridici privirea, să respiri și să te bucuri că ești încă în joc....

31/05/2026

𝐂𝐚̂𝐧𝐝 𝐟𝐚̆𝐜𝐞𝐚𝐦 𝐞𝐮” 𝐧𝐮 𝐦𝐚𝐢 𝐞 𝐮𝐧 𝐚𝐫𝐠𝐮𝐦𝐞𝐧𝐭...

În ultima vreme am început să disprețuiesc cel puțin două tipuri de discursuri. Primul este cel în care oamenii aruncă cu nonșalanță replici de genul: „Pe vremea când făceam eu, când eram eu...”.
Dar eu mă întreb: și acum? Ce mai faci acum? Ce mai știi acum? Cine mai ești acum?
Lucrurile astea nu sunt sustenabile, ca să folosesc un cuvânt la modă. Cred că, dacă ai făcut cu adevărat ceva, dacă ai învățat cu adevărat ceva, o parte din tine păstrează acel lucru și astăzi. Nu se șterge totul cu buretele. Mai ales când vorbim despre caracter. Cine este construit să muncească, să creeze, să învețe sau să lupte pentru ceva va face asta și la 25 de ani, și la 50.
La fel stau lucrurile și cu poveștile despre potențial, perspective și promisiuni. Înainte să te analizeze alții, înainte să te ridice pe un piedestal sau să te condamne, trebuie să înveți să te privești singur cu sinceritate. De multe ori lumea te umflă artificial și te transformă într-un semizeu. Alteori îți taie aripile înainte să apuci măcar să zbori. Odată cu anii am învățat ceva. Desigur, mai ales din greșeli. Oamenii îți vor spune adesea exact ceea ce vrei să auzi. Îți vor descrie versiunea ideală a ta, omul care ți-ar plăcea să fii. O vor face fără să le pese că, într-un fel sau altul, îți fac rău. Pentru că, între adevăr și confort, cei mai mulți aleg confortul.
Iar atunci când începi să crezi doar în aplauze, pierzi contactul cu realitatea. Și nu există pericol mai mare decât să confunzi imaginea pe care ceilalți o au despre tine cu omul care ești cu adevărat.
Overall, la final, sau cel puțin așa mi-ar plăcea mie să stea lucrurile, ar trebui să conteze ceea ce știi să faci cu adevărat, nu cât de bine reușești să înșiri cuvinte care sună frumos. Sper să prind ziua în care valoarea reală, competența și faptele vor conta mai mult decât imaginea. Cred că o astfel de schimbare ar ajuta cu adevărat oamenii să evolueze.

Să nu uităm nici de eterna întrebare: ce te recomandă? Vocea? Talentul? Habar n-am ce este mai deranjant. Sper doar să dispară....

25/05/2026

𝑰̂𝒏𝒕𝒓-𝒐 𝒛𝒊, 𝒕𝒐𝒕̦𝒊 𝒅𝒆𝒗𝒆𝒏𝒊𝒎 𝒂𝒎𝒊𝒏𝒕𝒊𝒓𝒊𝒍𝒆 𝒑𝒆 𝒄𝒂𝒓𝒆 𝒍𝒆 𝒑𝒖𝒓𝒕𝒂̆𝒎

Văd adesea “imaginea asta” peste tot.....o mână mică, aflată la început de drum, și una care pare că a trecut deja prin tot ce înseamnă viață. Una atinge fără teamă, fără să știe ce urmează, iar cealaltă parcă ține în ea toate amintirile, toate pierderile, toate lecțiile pe care timpul le lasă în oameni. Și cred că tocmai asta face imaginea atât de grea și atât de frumoasă în același timp. Te face să te oprești puțin din tot zgomotul și să te întrebi sincer: dacă ai putea schimba ceva din drumul tău… ai face-o? Și dacă da, ce anume?
Nu cred că există om care să nu fi avut măcar o dată gândul ăla apăsător de „dacă făceam altfel…” sau „dacă rămâneam…” ori „dacă plecam mai devreme…”. Toți avem momente care încă ne urmăresc, lucruri pe care le-am spus prea târziu, oameni pe care i-am pierdut fără să vrem sau alegeri care au schimbat mai mult decât ne imaginam. Iar uneori cred că frica cea mai mare nu e să greșești.
Frica adevărată e să ajungi în partea cealaltă a imaginii — în partea în care îți amintești, oftezi și reflectezi — și să realizezi că ai răni pe care nici timpul nu le-a șters complet.
Mi-aș dori ca atunci când voi ajunge acolo să nu am regrete care să mă apese cu adevărat. Dar adevărul e că viața nu vine cu manual. Și uneori faci lucruri pe care n-ar fi trebuit să le faci. Nu pentru că sunt „greșite” după regulile altora sau pentru că nu sunt „politically correct”, ci pentru că așa e viața: încerci, greșești, înveți… iar uneori, fără să vrei, îi tragi și pe alții în propriile tale lupte.
Poate de asta am privit mereu viața ca pe un joc.
Nu un joc simplu sau lipsit de sens, ci unul în care te antrenezi constant să înțelegi cine ești. Un joc în care nu poți evolua decât după ce accepți niște adevăruri simple: viața are foarte puține reguli reale. În rest, majoritatea lucrurilor sunt doar reguli inventate de oameni, pagini scrise de alții despre cm „ar trebui” să trăiești.
Dar la final, cred că totul se reduce la ce lași în urma ta.
La oamenii pe care i-ai făcut să se simtă în siguranță lângă tine. La mâinile pe care le-ai ținut atunci când le era greu. La felul în care ai iubit, chiar și atunci când nu știai cum.
Pentru că timpul trece peste toți.
Și într-o zi, fiecare dintre noi va ajunge partea aceea a imaginii care nu mai aleargă… ci doar își amintește.
Sunt convins că, într-o zi, o să ajung în partea cealaltă — în partea în care nu mai alerg după oameni, după timp sau după versiuni mai bune ale mele, ci doar stau și privesc înapoi la tot ce am fost.
Iar dacă mi-aș dori un singur lucru atunci, ar fi ca oamenii pe care i-am iubit, i-am dezamăgit sau poate chiar i-am rănit să înțeleagă că, dincolo de ambiție, orgoliu, greșeli și luptele pe care nu le-am spus nimănui, fiecare a însemnat ceva pentru mine și fiecare a pus o cărămidă în omul care încă încerc să devin….
Pot spune asta sincer și fără niciun regret ascuns: nu a existat persoană în viața mea de la care să nu învăț ceva. Nu-mi amintesc pe nimeni care să fi trecut prin viața mea și să pot spune că mi-a lăsat doar rău în urmă. Pentru că până și oamenii care m-au durut au lăsat lecții, iar până și plecările au construit ceva în mine.
Și poate tocmai de asta mă simt norocos.
Pentru că am avut oameni care, într-un fel sau altul, m-au schimbat. Chiar dacă, uneori, sentimentele nu au fost reciproce, iar unele povești au rămas neterminate, fiecare om a lăsat o urmă în mine.
Iar urmele astea sunt, de fapt, tot ceea ce muncesc, învăț și construiesc în fiecare zi din mine însumi....

Marius Valentin Turcuman

25/07/2026

17/07/2026

14/07/2026

10/07/2026

25/06/2026

19/06/2026

14/06/2026

13/06/2026

31/05/2026

25/05/2026

Address

Website

Alerts

Contact The Business

Shortcuts

Share