01/09/2026
Am crezut că merg la Jocurile Naționale Special Olympics Romania ca să fac fotografii...
Știam cǎ o sǎ mǎ emoționez în unele momente, dar nu credeam cǎ abia voi mai vedea de lacrimi.
I-am fotografiat când urcau pe podium și i-am vǎzut cm își privesc medaliile, cm râd, cm plâng de bucurie, cm își caută oamenii dragi cu privirea. Apoi veneau îmbrățișările. Multe, puternice, fără reținere. Îmbrățișări în care încăpeau toată munca lor, toate emoțiile și toate momentele în care, probabil, le fusese greu, dar continuaseră.
Și eu trebuia să fotografiez...
Să caut lumina, să încadrez, să focalizez, să nu pierd nicio secundă. Numai că aparatul devenise mai greu, ochii mi se umpleau de lacrimi, iar în mintea mea se tot repeta: „Uite cât de frumos știu oamenii aceștia să se bucure!”
A fost greu. Am alergat, am stat multe ore în picioare, am cărat echipamentul, am simțit căldura și umezeala bazinului de înot. Dar nu acestea sunt lucrurile pe care le-am luat cu mine acasă.
Am luat bucuria lor.
O bucurie curată, fără calcule și fără acea reținere pe care noi, oamenii mari și serioși, am învățat-o atât de bine.
Noi parcă ne rușinăm, uneori, să ne bucurăm prea tare. Primim ceva frumos și ne gândim imediat la următorul lucru care ne lipsește. Câștigăm și spunem că se putea mai bine. Suntem îmbrățișați și ne grăbim să ne desprindem. Avem lângă noi oameni care ne iubesc, dar uităm să-i mai privim cu adevărat.
BRAVII nu s-au bucurat „cuminte”.
S-au bucurat cu lacrimi, cu râsete, cu brațele ridicate și cu medalia strânsă la piept. S-au bucurat unii pentru ceilalți. S-au îmbrățișat cu o căldură care m-a dezarmat complet.
Și, pentru câteva clipe, în spatele aparatului meu foto, mi-am dat seama cât de multe lucruri bune din viață am ajuns să consider firești. Oamenii mei. Corpul care mă poartă prin lume. Micile reușite. Zilele liniștite. Lucrurile pe care cândva mi le-am dorit din tot sufletul, iar astăzi trec pe lângă ele fără să le mai văd.
Jurământul Special Olympics spune așa:
„Vreau să câștig, dar dacă nu pot câștiga, vreau să fiu brav în încercarea mea!”
Cred că aceste cuvinte au ajuns la mine exact când aveam nevoie de ele.
Pentru că și eu am stat de multe ori pe margine, de teamă că nu voi câștiga. Am amânat lucruri până când m-am simțit suficient de pregătită, suficient de sigură, suficient de curajoasă. Am vrut garanția victoriei înainte de a-mi da voie să încerc.
BRAVII mi-au amintit că nu despre asta este vorba.
Nu ni se promite că vom câștiga. Ni se cere doar să avem curajul de a face primul pas, de a ajunge la linia de start, de a ne da voie să încercăm.
De acum înainte, vreau să port și eu cu mine jurământul lor. Să încerc chiar și atunci când îmi este frică. Să mă bucur fără să mai aștept ca viața mea să devină perfectă. Iar dacă nu voi câștiga, să pot spune măcar atât:
Am fost bravă în încercarea mea.
Am venit să fotografiez niște oameni care își trăiau bucuria.
Și am plecat întrebându-mă când am uitat eu să o trăiesc pe a mea.
Iar acum, când spun „Bravo!”, aud și cuvântul „brav” ascuns în el.
Poate că asta spunem, de fapt, de fiecare dată când felicităm pe cineva: te-am văzut încercând, te-am văzut luptând!
Bravo, BRAVILOR!
Abia acum înțeleg cât de mult curaj încape în acest cuvânt. 💙
Mulțumesc, Corina Ardeleanu și Elena Constantin pentru că mi-ați deschis ușa către lumea BRAVILOR! Nu știu dacă v-ați imaginat cât de mult avea să mă atingă această întâlnire.
