Timp Regasit

23/09/2019

21/12/2018

"Oare ce ne face sa simtim ca suntem romani? Portul romanesc? Limba ce-o vorbim? O anumita configuratie emotionala, pe care noi , ca popor balcanic o avem? Faptul ca evoluam mai mereu intre cei doi poli : bucurie exuberanta si tristete dezolanta? Starea de spirit din avion atunci cand ne intoarcem acasa dintr-o calatorie de oriunde?
Urcam mult si abrut pe un drum ce pare a duce nicaieri. Apoi drumul coboara intr-o panta innamolita, imposibil de parcurs. Desprinse de lume, uitate de civilizatie, ascunse din calea invadatorilor, zarim cateva case. Este vorba de satul Gurguiata. Satul exista desi accesul pare imposibil. Lasam "caii" langa drum, urcam incet, pe jos, coasta catre...Nea Victor. "E aici", ne spune Edi Oprea.
Dintr o mica odaie, cu pridvor ingust, din lemn ne priveste un batranel cu ochii in lacrimi: "V-a adus Dumnezeu...". Are doar o camaruta, cu icoane pe peretii innegriti de trecerea timpuluii, cu un felinar atarnat langa usa subreda. . Are 89 de ani si o medalie pe care o poarta mandru in dreptul inimii.."Am luptat in muntii Tatra. Mie o schija mi a luat o parte din picior. Pe altii i-a luat de tot! .Am fost 32 in pluton. Ne am intors doar trei. Eu m-am intors acasa, la oierit!."
Timid si ingandurat, scoate un fluier de langa pat, il sterge atent de praf si canta, incet si demn o doina romaneasca, rupta de undeva din vremea "Mioritei", simpla si sincera precum toata tristetea sa. Oarecum, brusc intervin acele sentimente pur autohtone: de apartenenta, de identificare dar si de recunostinta pe care cantecul sau le transmit: “e de-al meu, e de-al NOSTRU, e ROMAN !! Si pentru un timp, timpul insusi pare ca sta pe loc asa cm pare ca s-ar fi oprit pentru intreg satul Gurguiata, judetul Valcea.
Noi, “strainii”ne indepartam incet catre valea care imbratiseaza muntii. Nea Victor ne petrece cu ceata in ochi, tinand intr-o mana fluierul si in cealalta o icoana."

P.S. Textul ii apartine lui Vlad Alexandrescu :)

23/10/2018

Goana. Sfarsit de octombrie
Plina de verde si de cantec vara, misterioasa si pustie in gerul iernii in lumina lunii, padurea era chiar langa casa. Odaia de pe geamul careia o priveam era simpla, si calduroasa iarna, racoroasa cu miros de lemn vechi in arsitele verii, cu ceasul de perete, stiva de lemne de fag, cu pisica ce dormea mereu langa soba.
Printre ramuri, toamna, soarele isi varsa lumina mai generos, dar intr un fond sonor sarac, sec, plin de uscat si de vant, precum acordurile minore ale unui instrument acustic clasic, lasat singur, neacompaniat de nicio urma de cantec de pasari. Poate doar in minte sa cauti decorul plin al orchestrei trilurilor verii.
Glasul noptii se schimba in suierat rece sau in ploaia ale carei picaturi rasuna pe frunza de vie in septembrie sau in octombrie, apoi , in tarziul toamnei, cade nestiuta.
Nu urmai un anumit traseu decat vara. Vara, in desisul ei , te puteai rataci mai usor. Toamna, la sfarsit de octombrie, desi erau acoperite de patura groasa de frunze, iar salcamul ningea mereu frunza galbena , tot gaseai mai usor cararile.
Acoperisuri de case cu fum pe horn si fanare se vad mai usor printre crengi aproape goale. Vantul iti acopera urma pasilor , zgomotul lor ti-l amesteca cu fosnetul general de frunze rascolite.
De la batranii tai descoperi copacii d**a soi, ierburile pentru ceaiuri, pasarile d**a cantec, ciupercile si urmele animalelor. Apar involuntar, in etape, invatatura, apoi aprecierea si respectul pentru natura. Totu-i intr-un cadru desavarsit, unul firesc al cursului vietii, la fel de firesc precum trecerea la adolescenta. Tu esti capatul unei secvente, parte dintr-un ciclu aflat de la cei ce te-au crescut , vegheat de catre cei ce au pasit prin padure cu ceva vreme inainte ta, dator sa-l continui mai departe prin proprii tai urmasi.
Nu era doar un tipat, erau mai multe, cateva la inceput, apoi din ce in ce mai multe si mai galagioase. Trosnetul de trunchiuri lovite de catre haitasi si latratul cainilor care coborau valea, veneau precum cascada, precum torentul . Un zgomot de pas aglomerat in ropot se apropia precum grindina vara. Teama tensionata a vacarmului care e tot mai aproape te transforma rapid in catarator. Varful copacilor de langa noi parea sa ne ofere un adapost sigur, dar si rolul observatorului nedorit.
Erau multi, sa fi fost vreo douazeci. Au trecut in goana, cu salturi scurte si fara guitat catre Dealul Cimitirului, traversand ograda. De acolo s-au auzit cateva focuri de arma. Sa fi cazut cativa… N-am vazut si n-am vrut sa aflam niciodata cati. Mai tarziu, d**a cm ni se mai spusese, am descoperit ca in fiecare dintre noi, baieti, adulti in devenire, exista cate o legatura veche destul de primitiva cu o parte a trecutului nostru,. E acea ramasita primara a celui care prin vanatoare sau pescuit trebuia sa asigure pentru ceilalti.
E ceva din toamna ce te rascoleste cu fiecare reflectie perfecta a rosului aprins pe luciul apei. E o traire a nelinistii si o dorinta de siguranta si de apartenenta cu fiecare ploaie rece, cu frunze in ocru ce coboara plutind pe rau in aval, cu fiecare strop de burnita care aluneca incet pe parbrizul lateral al masinii. E racoarea care se asterne nedorit, ce te ingandureaza seara in miros de fum de uscat ars . E permanentul gand de trecator pe care fiecare octombrie ti-l readuce in minte, an de an, din ce in ce mai concret , pana la ultima toamna.
Photo: Monica Nadolu