13/07/2026
Cain și Abel nu au murit odată cu paginile Vechiului Testament. Trăiesc printre noi. În fiecare familie, în fiecare oraș, în fiecare colț al lumii. Îi întâlnim pretutindeni, purtând alte nume, alte steaguri și alte adevăruri. Alb și negru. Îngeri și demoni. Vechi și nou. Noi și ei. Cândva eram oameni. Astăzi suntem tabere. Ne privim peste garduri invizibile și ne măsurăm unii pe alții nu după caracter, ci după convingeri. Nu după fapte, ci după etichete. Parcă nu mai locuim aceeași lume. Ni se spune că trăim cele mai bune vremuri. Poate că așa este. Avem mai mult confort decât au avut regii de altădată, dar tot mai puțină liniște. Avem acces la întreaga lume, dar ne simțim mai singuri ca niciodată. Vorbim fără încetare, însă ne înțelegem tot mai puțin. Poate că asta doare cel mai tare. Nu zgomotul. Nu crizele. Nu nesiguranța. Ci sentimentul că lumea pe care o cunoșteam se îndepărtează încet, asemenea unei cabane luminate, rămasă în urmă într-o noapte de iarnă. O vezi pentru o vreme, apoi lumina ei devine tot mai mică până când se pierde în întuneric. Și totuși, istoria are obiceiul de a se repeta. Vremurile ușoare nasc adesea oameni fragili, foarte sensibili, iar vremurile grele nasc oameni puternici. Așa a fost mereu. Așa poate că va fi și de această dată. De aceea încă mai sper. Sper că după această lungă noapte va veni o dimineață. Sper că oamenii vor redescoperi bunul simț și răbdarea. Sper că adevărul va valora din nou mai mult decât aplauzele, iar deciziile se vor baza pe logică, nu după sentimente. Iar dacă Dumnezeu îmi va îngădui să ajung bătrân, cu barba albă și pașii rari, mi-ar plăcea să privesc lumea pentru ultima dată și să recunosc în ea ceva din frumusețea simplă pe care o avea în copilăria mea. Nu o lume perfectă. Nu o lume fără greșeli.
Doar o lume care și-a găsit din nou…normalitatea.
