26/07/2026
„Noi, Românii, n'avem nimic comun cu clădirile cetății, cari sunt surogate ale unui baroc, renaissance și empire austriac. Nouă, pe vremuri, ni s'a permis să locuim în casele de lemn ale Palăncii, în colibele Elisabetinului și la marginea Fabricului.
Amintindu-ne de persecuțiile seculare, ne bucurăm, că dispar urmele puterii austriace, care ne-a scos pe vremuri din case și din pământuri, ca să aducă în averea noastră, străinii, cari azi cred că ne pot discuta.“
— Adrian Suciu, 1935: „Timișoara de mâine. Planul de sistematizare a orașului“.
În postările precedente, mai multe persoane au menționat faptul că, mai ales în perioada interbelică, în Timișoara s-au construit clădiri într-un stil străin de specificul orașului.
Înainte de a da vina pe „regățeni”, poate că mai întâi ar trebui să privim în propria ogradă.
Ei bine, Adrian Suciu, șeful Serviciului Tehnic Municipal, oferă răspunsul chiar în articolul său.
Avea dreptate din punct de vedere istoric? Erau doar românii discriminați în Imperiu?
Întrebările complexe nu au răspunsuri simple.
E drept că Habsburgii au favorizat religia catolică până la Edictele de toleranță ale lui Iosif al II-lea din 1781, însă acest lucru înseamnă că, până atunci, oricine nu era catolic suferea discriminări, nu doar românii în mod particular. Criteriile principale erau religia și statutul social în mai toată Europa de atunci (să nu uităm că Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan i s-au alăturat inclusiv maghiari și sași). Ideile despre națiune apar odată cu Iluminismul, culminează cu Revoluția Franceză (1789) și se cimentează la 1848.
În cetatea Timișoarei se aflau militarii, administrația, clerul, cetățenii catolici, dar și marii negustori și meșteșugari, în funcție de utilitatea lor economică. Locuia în cetate cine era util și cine își permitea. Fiind un obiectiv militar, clădirile din interior trebuiau construite din piatră și cărămidă (pentru a rezista incendiilor și asediilor), în timp ce construcțiile din periferie, aflate la distanță de fortificații (Zona Non Aedificandi), pentru a nu obstrucționa artileria, erau ridicate din lemn și pământ, putând fi demolate rapid în caz de necesitate militară.
Odată cu edictele emise de Iosif al II-lea și obținerea statutului de oraș liber regesc, restricțiile religioase s-au ridicat, iar Timișoara a devenit deschisă oricui își permitea o proprietate acolo.
Revenind la Adrian Suciu, acesta era bănățean, născut la Iam (comitatul Caraș-Severin) la 26 februarie 1894. A studiat la Gimnaziul Mare din Brașov, cu o bursă susținută de Direcția Silvică Ungară din Lugoj, promovând examenul de maturitate (bacalaureatul) în 1912 cu calificativul foarte bine. A urmat apoi cursurile Facultății de Arhitectură din cadrul Universității Tehnice din Budapesta, unde în 1913 activa și ca jucător de fotbal. Tot în această perioadă se împrietenește cu Victor Vlad, viitorul său colaborator din Primăria Timișoarei, alături de care făcea parte din Societatea Academică „Petru Maior”.
În timpul Primului Război Mondial este mobilizat pe front în Regimentul 29 Infanterie ca sublocotenent (Leutnant) în rezervă, fiind decorat cu Medalia „Signum Laudis” în 1916 și Crucea de Merit Militar clasa a III-a, cu decorație de război și spade.
Își finalizează studiile probabil în 1918, an în care este menționat cu titlul de inginer la un congres în cadrul căruia s-au pus bazele Clubului Inginerilor Români. În 1921 devine membru al FSSR din regiunea Cluj.
În 1923 este numit Arhitect-șef al orașului, poziție din care coordona execuția tehnică și inspecțiile de șantier la Teatrul din Timișoara (unde Duiliu Marcu deținea direcția artistică). Numele său a fost rapid asociat în presă cu risipa bugetară și explozia costurilor acestui proiect.
Un an mai târziu, în 1924, este desemnat manager al echipei naționale de fotbal la Jocurile Olimpice de la Paris. Prestația naționalei a fost dezastruoasă (0-6 cu Olanda), iar Suciu a fost acuzat că a ruinat echipa și a deturnat fondurile destinate lotului, lăsând fotbaliștii fără bani de drum în timp ce el își petrecea vacanța la Veneția alături de soție. Jucătorii au fost nevoiți să se împrumute și să călătorească nemâncați spre casă. Amendat și suspendat de Federație, Suciu a demisionat, fiind înlocuit de Teofil Morariu.
Printre alte proiecte majore coordonate de Suciu s-au numărat Biserica Ortodoxă din Mehala (proiectată împreună cu Victor Vlad), Palatul Camerei de Comerț, modificarea în stil neoromânesc a fațadelor proiectate de László Székely pentru Școala Superioară de Comerț (actuala Primărie) și mutarea liniei ferate Timișoara - Baziaș din interiorul orașului.
Pe plan sportiv și politic, în 1925 devine președinte al secției de fotbal a Societății Sportive „Banatul”, iar în 1930 preia conducerea întregii societăți. Tot în anii ‘20 devine membru PNL.
Anul 1929 îi aduce o primă arestare alături de Nicolae Table, Gheorghe David și Ludovig Zehacek, fiind implicat în scandalul de fraudă de la societatea de asigurări „Danubia”, o filială a Băncii „Mercur”. A fost eliberat rapid, suspendat temporar și apoi reintegrat în funcție.
În 1930 avansează profesional, preluând conducerea Serviciului Tehnic ca Inginer-Șef al orașului.
În 1933, după victoria electorală a PNL, s-au făcut presiuni pentru dizolvarea consiliului municipal național-țărănist. Suciu și Augustin Coman erau favoriți pentru funcția de primar, Suciu fiind susținut de mai mulți mari industriași din oraș, însă acesta a pierdut lupta internă din partid, primar fiind numit Coman, după un scurt interimat al lui Petre Olariu.
La 26 mai 1934, la nici 4 ani de la inaugurare, tavanul cinematografului Capitol s-a prăbușit, declanșând un imens scandal de corupție. În acea seară rula filmul Wilhelm Tell în grădina de vară, unde se aflau peste 1.000 de spectatori; dacă proiecția avea loc în sala interioară, catastrofa ar fi provocat numeroase victime. Deși apăruseră crăpături vizibile, iar directorul cinematografului îi alertase pe Duiliu Marcu și Adrian Suciu, aceștia au dat asigurări că structura este „perfect solidă”. Serviciul Tehnic aprobase inițial traverse din fier și beton armat, însă antreprenorul Steiner le înlocuise fraudulos cu lemn și șipci ieftine, mascate sub tencuială.
Deși Suciu a încercat să paseze vina pe constructor, ziarul Vestul l-a demascat publicând o scrisoare secretă trimisă de acesta lui Duiliu Marcu. Documentul dovedea că Suciu măsluia juriile de concurs pentru marile investiții publice, încasa comisioane de 4% din fondurile publice și se folosea de conexiuni politice, având în primarul Augustin Coman un „prieten politic”. Presa a readus în atenție și scandalul Societății „Danubia” pentru care Suciu fusese arestat anterior. Suspendat din nou din funcție, Suciu a contestat decizia și a fost reintegrat o lună mai târziu, întreaga răspundere fiind plasată pe umerii lui Steiner.
Odată cu instaurarea dictaturii lui Carol al II-lea, în februarie 1938, Suciu este din nou suspendat în urma anchetei inginerului Cornel Mikloși. Raportul a dovedit că acesta încasase ilegal un comision de 400.000 de lei și impusese din lăcomie acoperișul șubred de lemn de la Capitol, fiind acuzat penal de crimă de înșelăciune.
În 1941, prin Deciziunea Curții de Apel Timișoara (Secția IV Criminală Nr. 76/1941), Suciu este condamnat definitiv la 2 ani de închisoare corecțională și 2 ani de interdicție pentru două fapte de delapidare și abuz de putere.
După eliberare și sciziunea PNL din 1945, Suciu s-a alăturat aripii dizidente PNL-Tătărescu, favorabilă colaborării cu comuniștii. În cadrul alegerilor fraudate din 1946, derulate sub umbrela Blocului Partidelor Democrate (BPD), el a îndeplinit funcțiile de președinte al Biroului Electoral Județean și secretar general al BPD.
După desființarea PNL-Tătărescu în 1950, Suciu a împărtășit soarta celorlalți „tovarăși de drum”: a fost arestat de Securitate la 15 august 1952 și trimis la muncă silnică în lagărele de la Galeș, Peninsula, Poarta Albă și Valea Neagră. Ulterior, în 1954, i s-a fixat domiciliu obligatoriu în localitatea Mălini, județul Suceava (conform cercetătorului Cicerone Ionițoiu).
Astfel, un bănățean aflat timp de aproape un deceniu și jumătate la cârma deciziilor urbanistice ale Timișoarei a demonstrat că îmbogățirea personală, afacerile de cumetrie, proiectele cu dedicație și oportunitățile politice au cântărit mai greu decât un act arhitectural de calitate, aflat în armonie cu spiritul orașului. Dar, vorba proverbului latin: De mortuis nihil nisi bonum.
